Oglinzi sparte

- Mi-ai spus că ochii ei aveau forma sufletului. Cum vine asta? Sufletul are formă?
- Are…
- Bine, atunci cum arată? De ce zâmbeşti? De ce dai din cap în semn că nu? Nu ce?
- Nu îţi spun.
- Complicat mai eşti şi tu, Alex. Cine să te mai înţeleagă? Haide, zi-mi, ce culoare aveau?
- N-aveau.
- Ochi în formă de suflet şi fără culoare carevasăzică… Dar gene dese avea?
- Câte dorinţe am eu atâtea are ea gene să-i cadă.
- Alex eu cred că tu mă minţi, nu există asemenea ochi.
- Ba există! Ba există! I-am văzut eu! Şi m-am văzut în ei! De patru ori m-am văzut în ei, de trei ori în culori şi o dată alb negru!
- Bine Alex, te cred, nu te enerva. Dar totuşi, nu înţeleg. De ce de trei ori în culori şi doar o dată alb negru?
- Uşile din ochii ei. Uşile închise.
- Care uşi, Alex? Ochii nu au uşi… despre ce tot vorbeşti?
- Când erau deschise putea să intre culoarea. Acum sunt închise şi sunt doar umbre şi puţin alb pe alocuri.
- Ah, alb, albul ochiului, încep să înţeleg.
- Nu înţelegi nimic! Ce albul ochiului visezi? E rugină! Rugină!
- Bine, Alex, nu te mai enerva, de unde era eu să ştiu că era rugină? Rugina nu e arămie?
- Rugina ei e albă. Lacătele uşilor ei ruginesc alb.
- Eu nu mai înţeleg nimic. Despre ce tot vorbeşti? Ochi în formă de suflet, irişi fără culoare, rugină albă, gene şi dorinţe… chiar nu înţeleg ce vrei să spui. Lămureşte-mă şi spune-mi, doar de patru ori v-aţi văzut? Cum vine asta?
- Ochii care nu se văd se uită.
- Păi unde a plecat? Când a plecat? Şi-a luat măcar bun-rămas?
- Nu a plecat nimeni! Chiar nu înţelegi absolut nimic? La început mi-am închis eu ochii ca să nu-i mai văd pe ai ei.
- De ce? Parcă îţi plăceau ochii ei.
- Nu-mi place să mă văd alb negru. Eu am nevoie de culori şi uşile mi-au vorbit şi au zis să uit. Să uit pentru că nu se vor mai deschide.
- Aşa că ţi-ai închis ochii…
- Ca să nu mai văd… În sfârsit începi să înţelegi.
- Păi bine, şi apoi? Ai uitat-o?
- Nu pentru că nu m-a lăsat să-mi ţin ochii închişi. Mi-i tot deschidea cu visele pe care mi le agăţasem de degete. Şi mă obliga să o privesc, nu mă lăsa să o uit.
- Sau poate tu nu te-ai lăsat să o uiţi…
- Poate.
- Păi şi acum?
- Acum ce?
- Ea, Alex. Ea. Ai uitat-o?
- Momentan nu, dar ochii care nu se văd se uită.
- Parcă te obliga să o priveşti.
- Nu! Vezi? Nu ştii nimic! Nimic! Mi-am dat seama că nu e de ajuns să-mi închid ochii aşa că i-am acoperit eu pe ai ei. I-am astupat cu mâini reci, cu flori, cu ploi şi ace.
- Şi? Te-a mai strigat?
- Nu ştiu. Nu i-am reţinut niciodată vocea.
- Doar ochii…
- Doar ochii.
- Ai iubit-o?
- Nu ştiu, nu cred. Tu l-ai iubit?
- Nu ştiu, nu cred…
- Şi acum?
- Acum ce?
- La ce te gândeşti?
- La cât de bună a fost mâncarea aia nesănătoasă de azi. Vreau o rochie nouă şi am emoţii rău. Trebuie să îmi fac unghiile, şi o să le fac tot roşii, mereu vor fii roşii. Îmi vine să-mi dau palme că am citit ultimul capitol din carte când sunt abia la jumătatea ei. Trebuie să-mi îndrept nota aia de unu. Trebuie să mă tund şi sigur o să-mi ia prea mult din vârfuri; şi ele s-au tocit de la atâta aşteptare. Iubesc serile de aprilie şi abia le aştept. Nu, nu sunt eu de vină, nu. Dă-l încolo de opt. Mi-e dor de mare, ea mă înţelege. N-o să las pe ultima sută de metri. Oare cum îl cheamă? L-am văzut o singură dată, era septembrie şi eram în Parcul Eroilor. Trebuie să îmi fac curat în viaţă, dar mi-e teamă să arunc lucruri vechi. Mi-e dor de mare, ţi-am mai zis? Sunt bine şi o să fiu bine, cred. Trebuie! Da. Auzi, peştişorilor de aur cine le îndeplineşte dorinţele?
- În niciun caz noi.
- Dar batistelor cine le şterge lacrimile?
- În niciun caz noi.
- Atunci? Ce facem noi?
- Iubim.
- Şi suntem buni la asta?
- Nu prea.
- Dar vom fii vreodată buni?
- Nu.
- Şi atunci de ce o mai facem?
- Pentru că toţi avem ochi în formă de suflet.
- Eu nu.
- Priveşte-te şi ai să vezi. Dar priveşte-te numai în oglinzi sparte - doar ele reflectă realitatea.